A gângurit iubirea...

Corina Dedu

Sunt o mămică cu un copil superb de aproape doi anişori. M-am gândit să scriu câte ceva despre modul în care aceşti micuţi receptează şi transmit dragostea. Sunt fascinată de progresele pe care micuţa mea le face în fiecare zi, şi mai ales de modul în care ştie să se bucure parcă de fiecare clipă. Are un mod al ei de a spune: „Te iubesc!”, şi eu ştiu asta. Eu am un „ritual” al meu de a-i declara dragostea mea şi, chiar dacă ştiu că nu înţelege forma cuvintelor, iubirea mea are efect asupra dezvoltării ei.
Primii doi ani din viaţa copilului sunt cruciali. Cea mai importantă hrană care alimentează capacităţile lor fizice şi emoţionale este dragostea. Copiii iubiţi sunt mai frumoşi, mai inteligenţi, se dezvoltă mai repede, asimilează mai multe informaţii. În primii doi ani de viaţă copilul are capacitatea de a cunoaşte o lume, de a învăţa o limbă şi de a-şi însuşi milioane de informaţii noi. În această perioadă, îşi dezvoltă cele mai multe funcţii ale organismului, iar după această vârstă copilul îşi perfecţionează fineţea fiecărei funcţii. Până la doi ani, copilul are cu până la 50 la sută mai multe conexiuni nervoase decât va avea la 16 ani. Un copil care are parte de dragoste se dezvoltă afectiv mult mai bine. Copiii care cresc în orfelinate au tot ceea ce le trebuie în materie de hrană şi îngrijire fizică, dar le lipseşte dragostea. Din această cauză, ei se interiorizează şi devin reci relaţional, cu o anxietate crescută. Ei vor purta în viaţa lor lipsa afectivă din perioada copilăriei.
Copilul receptează mediul afectiv din familie. El nu receptează doar dragostea mamei sau a tatălui în relaţie cu el, ci şi dacă părinţii se iubesc între ei. Copilul care creşte într-un mediu afectiv incert dezvoltă frică, reţinere, iar cel care creşte într-un mediu plăcut şi cald va avea mai multă încredere în sine.
Cum să îţi iubeşti copilul? Comunică cu el, roagă-te împreună cu el, vorbeşte-i despre ce îţi place ţie şi receptează zâmbetele lui, privirile lui sau orice alt gest pe care îl face ca o declaraţie de dragoste, ca o mulţumire pe care vrea să ţi-o aducă.
În spiritul Psalmului 128 putem înţelege că mama, împreună cu copiii, aduce viaţă în casă. Răsplata bărbatului este armonia din familie, recunoaşterea lui vine din confirmarea faptului că el a reuşit să creeze şi să păstreze un mediu sigur. Siguranţa pe care soţul o oferă soţiei o va ajuta pe aceasta să dea bucuria şi iubirea mai departe copiilor. Acest răspuns al soţiei şi copiilor îi va îndeplini soţului nevoia lui de semnificaţie.
Iubirea nu este un moft, o preferinţă sau un auxiliar al vieţii, ci se află în centrul relaţiilor din familie. Mama poate să ofere o iubire sănătoasă atunci când nevoia ei de iubire este alimentată de soţul ei. Dacă rezerva ei de iubire este epuizată, atunci se poate ca ea să se întoarcă spre copil cu o iubire sufocantă. Dragostea se comunică pe sine, dar poartă şi un mesaj suplimentar. Experienţa dragostei îl ajută pe copil să se dezvolte emoţional, social şi fizic. Copilul se formează prin interacţiunea cu mediul, iar dacă el receptează că mediul nu îi este ostil va avea îndrăzneală să îl exploreze. Cea mai mare parte a mediului unui copilaş de până la doi ani este creat de părinţi şi, în special, de mamă. Gândirea, comportamentul şi diferite stări ale organismului sunt afectate de experienţa cu mama. Ereditatea, mediul familial dincolo de părinţi, mediul social, educaţia... toate îşi au rolul lor, dar se secondează rolului pe care îl au părinţii, şi în special mama, în primii doi ani de viaţă ai copilului. Copilul are nevoie de dragoste necondiţionată, mai ales în această primă perioadă din viaţă, de protecţie, de siguranţă, de răbdarea noastră, mai ales când ne trezim noaptea să-l hrănim sau îl învăţăm să umble, sau când trebuie să îi repetăm de nenumărate ori o poveste.
Mai mulţi vorbesc despre diverse tipuri de experienţă pe care un copil le are în dezvoltarea sa psihică şi fizică:

• Experienţa maturizării biologice, care presupune dezvoltarea fizică şi sexuală, este influenţată foarte puţin de relaţia cu părinţii. Un copil trebuie crescut, nu lăsat să crească, spunea Viorel Iuga într-o conferinţă de familie.
• Un alt tip de experienţă este facilitarea, care cuprinde grăbirea procesului de maturizare a copilului. De exemplu, o mamă care vorbeşte foarte mult cu copilul ei, răspunzându-i prin diferite semnale, copilul la rândul lui, când va creşte, va avea un vocabular mai bogat şi va vorbi mai corect.
• Sincronizarea constă în echilibrarea experienţei cu nevoile şi dorinţele copilului. De exemplu, un copil de un an poate fi lăsat să descopere anumite legi ale fizicii precum că mingea se rostogoleşte, iar cubul nu. Dacă nu există o sincronizare, un echilibru faţă de ceea ce poate, ceea ce îi face plăcere, experienţele îl vor putea conduce la stări neplăcute, inhibiţie, repulsie, lipsă de interes.
• Inducerea este o formă de experienţă care îl ajută la formarea unor deprinderi pe care în absenţa unor condiţii economice, sociale, culturale, tehnice nu şi le-ar putea achiziţiona. Aceste deprinderi ar putea fi talentul în artă, sport, muzică etc. Prin inducere pot fi dezvoltate aspecte ale intelectului care nu au fost prescrise genetic. Un exemplu foarte cunoscut este I. S. Bach.

De noi depinde viitorul copilului nostru. Copilul, chiar din primele momente ale târâşului, simte nevoie de un anumit grad de libertate pentru a se dezvolta în el sentimentul încrederii personale. Aproape orice părinte petrece timp cu copilul său, însă valoarea acestui timp poate fi amplificată de atitudinea plină de dragoste a mamei; o dragoste sănătoasă, necondiţionată, comunicată, permanentă, sigură...

Sursa:
Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006