„Domnul te va face să fii cap, nu coadă;
totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos...”
(Deuteronom 28:13)
 „Voi sunteţi sarea pământului.
 „...” „Voi sunteţi lumina lumii.“
(Matei 5:13-14)

            Nu am trăit prea mult în comunism, dar am gustat pe deplin efectele negative ale spiritului său. Am fost atât de inoculaţi de o polemică denigratoare la adresa creştinilor evanghelici, încât am început să-i credem şi să repetăm un sincron indus şi impus. Ni se spunea că suntem retrograzi, că nu avem valoare socială, că suntem înguşti, sectanţi, exclusivişti, bigoţi, săraci, fără personalităţi publice, fără şcoală..., încât am început să facem o virtute din autovictimizare. Cântecele şi predicile din bisericile noastre erau pline de mesaje care aveau în centrul lor ideea că suntem prigoniţi, dispreţuiţi, nebăgaţi în seamă... Desigur, în parte era descrierea unei realităţi, dar şi mistificarea destinului personal al creştinului.
            Am redus, în felul acesta, misiunea personală a creştinului la a scăpa din viaţa socială şi de „pericolele” pe care aceasta le presupune. Ne-am pierdut chemarea, motivaţia, manifestul social, conştiinţa civică, ne-am concentrat asupra durerii şi ne-am pierdut misiunea pe care o avem. Am redus, de prea multe ori şi pentru prea mult timp, creştinismul nostru la o rezistenţă tăcută, la o comunitate închisă, la un limbaj religios codat, fără idealuri „pământeşti”. Am renunţat la ideea de a fi cap, de a fi lumina lumii, de a influenţa, de a avea iniţiativă, de a crea cultură, de a modela realitatea socială, de a fi în mijlocul evenimentelor, de a schimba lumea.
            Am citit de curând O istorie a evreilor, de Paul Johnson, şi am fost surprins să remarc faptul că istoria evreilor este o istorie a suferinţei şi creativităţii, a idealurilor zdrobite şi renăscute, a geniului şi a paradoxului. După dărâmarea celui de-al doilea Templu (anul 68-70), evreii nu au mai avut ca referinţă un loc, o ţară, ci au întemeiat comunităţi oriunde au putut sau au fost primiţi.
            Nu de puţine ori comunităţile evreieşti au fost jefuite, sau supuse la un bir suplimentar, sau pur şi simplu alungate. De fiecare dată au avut puterea să o ia de la capăt. Este de remarcat faptul că, indiferent de condiţiile de existenţă, opresiunile sociale sau legile nedrepte, ei au reuşit să rămână evrei, să îşi păstreze spiritul şi, mai mult decât atât, să influenţeze în mod incontestabil comunitatea în care se dezvoltau. Desigur, este vorba despre binecuvântarea lui Dumnezeu, dar şi de un geniu ascuns al lor, care i-a făcut să fie cei mai buni consilieri în materie de politică şi război, cei mai mari erudiţi savanţi (deşi cei mai mulţi nu au fost recunoscuţi), medici, şi mai ales oameni de afaceri. Evreii au fost uniţi, în spiritul lor, în jurul Torei în cadrul unei comunităţi care le oferea o identitate aparte, în primul rând spirituală, şi idealuri care îi ajuta să vadă dincolo de prezent.
            Strategia lor avea de-a face cu o logică neproductivă la prima vedere, însă care s-a dovedit excelentă de-a lungul veacurilor. Despre ce este vorba? În comunitatea evreiască se făcea diferenţa dintre două categorii de oameni: cei care făceau bani şi cei care învăţau carte. Cei care aveau bani îi susţineau pe cei care învăţau carte, care, la rândul lor, peste ani ajungeau în poziţii-cheie şi aveau datoria de a-şi ajuta comunitatea prin relaţiile şi influenţa lor. În felul acesta s-a creat un cerc al progresului. Evreii au avut un sentiment al chemării lui Dumnezeu, un sentiment că au ceva special. Acest sentiment înalt, unit cu idealurile lor, într-un context al luptei, a dat naştere la o criză creativă, ceea ce a produs abordări noi, soluţii noi. Micile comunităţi evreieşti nu doar au rezistat, ci au luptat, şi-au păstrat valorile şi au reuşit mai mult.
            Biserica este Israelul spiritual, cu valori şi idealuri care propun nu numai Ierusalimul Ceresc, ci şi o „Cetate mai bună”, aici. Cred că este vremea să credem în chemarea lui Dumnezeu de a influenţa lumea, de a prospera, de a conduce. Cred că este vremea să ne însuşim această misiune de a determina domenii precum politica, educaţia, economia. Cred că este vremea să ieşim din planul obscur şi să intrăm pe scena publică. Trebuie să facem asta într-un mod conştient, intenţionat şi cu finalitate, animaţi de faptul că avem o chemare specială ca lucrurile să fie diferite de cum au fost.         

            Suntem în 2008, şi de ani buni de zile încercăm să ne reluăm spiritul manifest, însă de multe ori avem de-a face cu rigiditatea şi legalismul bisericii din care venim. Ne rugăm pentru trezire, dar trezirea presupune mai mult decât rugăciune. Unii nu fac decât să se roage, iar atunci când un creştin aspiră la o funcţie publică, în politică sau orice alt domeniu, privesc demersul lui cu suspiciune. 
Sentimentul chemării lui Dumnezeu în viaţa ta va face diferenţa. Te va motiva şi te va responsabiliza. Cel mai mare dar pe care îl poţi lăsa copilului tău este acest spirit al unei misiuni personale pe care el o are de la Dumnezeu. Cum îi poţi transmite aceasta?
Crede în el! Inspiră-i încredere în sine, ajută-l să-şi descopere darurile şi calităţile, apoi să şi le dezvolte. Şi, mai ales, conştientizează-l că ceea ce are este de la El, pentru El şi prin El.
            Fii un exemplu de determinare! Fă un drum pentru el. Fiecare generaţie îşi are lupta ei, însă este trist când o generaţie lasă moştenire înfrângeri. Nu renunţa să lupţi pentru a câştiga cât mai multe lupte în generaţia ta. În felul acesta, pregăteşti terenul pentru generaţia care vine. Câştigând luptele generaţiei tale, nu mai laşi aceleaşi lupte să fie date din nou de generaţia copiilor tăi. Din generaţie în generaţie putem să transmitem sentimentul chemării lui Dumnezeu de a produce schimbarea în societatea noastră şi, cu fiecare generaţie, să fim mai aproape de realizarea idealului creştin.