Mila este un sentiment care se naste in mine atunci cand ma intalnesc cu o persoana care se afla intr-o situatie indezirabila. Mila este o provocare la actiune. Mila da nastere unui disconfort psihic, care ma culpabilizeaza. Nu imi doresc sa fiu in situatii care sa atraga mila celorlalti, dar nici in situatii care sa ma faca sa experimentez mila. Mila este insotita de anumite reactii viscerale, sentimente de vinovatie si rusine. Ca sa scap de aceste „dezechilibre”, incep sa daruiesc cersetorului din metrou, sa imprumut celui flamand si ultima bucata de paine.

Mila este practicata din vanitate, nu din virtute. Devine un mecanism de aparare. Ne este teama de situatia care provoaca mila, de persoana vrednica de mila, si atunci cand actionam in virtutea milei, speram sa fim scutiti de experienta care sa ne poata pune in situatia de a avea nevoie de mila semenilor.

Avem un cuvant mai cald si mai elocvent, considerat sinonim cuvantului mila: compasiune. Compasiunea implica empatie, angajare, responsabilitate si iubire. Mila nu se gandeste la celalalt, ci la sine. Nu se angajeaza, ci se eschiveaza. Compasiunea nu este acelasi lucru cu mila. Compasiunea il pretuieste pe cel in nevoie, mila il ignora; pur si simplu, nu-l vede. Pentru cel milos, nu exista „Florin cel orb”, ci exista „cel orb”. Compasiunea nu neaga problema, ci o recunoaste si o confrunta; dar in asa fel incat sa nu-l jigneasca pe cel care o primeste. Valoarea morala a persoanei este mai importanta decat „darul” tau. Daca esti in stare sa ajuti, cel mai mare ajutor este atunci cand reusesti sa transmiti valoare si pretuire. Privirea ta sa-i intalneasca ochii, mana ta sa-i atinga pielea, iar gura ta sa-i rosteasca numele. Cei mai multi nu se intereseaza de persoanele carora le ofera ajutor, nu le cunosc, nu le stiu numele, pentru ca nu cel pe care l-au ajutat este important, ci actul pe care ei l-au facut. Mila lor, mobilul caritatii, este vanitate, egoism, mandrie, ipocrizie…

    Articolul meu nu trebuie interpretat ca un protest facut caritatii, ci ca unul indreptat impotriva atitudinii care uneori o insoteste. Persoana cu dizabilitati nu are nevoie de mila, are nevoie de pretuire. Stie ca este diferita si ca tu cunosti acest lucru. Mai stie ca, uneori, te poate incurca. Nu este cel mai dezirabil personaj al contextului social, dar se vrea acceptat - nu tolerat, inclus - nu suportat, iubit - nu unul care sa primeasca mila. Nu este un milog; este un om capabil, cu ratiune, sentimente si determinare. Doreste iubire, dar nu o iubire generala, universala, abstracta, platonica, ci una personala, concreta si generoasa. Nu vrea sa fie un „vampir al societatii”, o „leguma”, o „lipitoare”; nu vrea sa i se acorde sanse, nu vrea sa fie inteles, nu vrea sa fie „diferit”. Vrea sa fie ce este si, mai ales, sa fie. Nu are nevoie de mila, dar tanjeste dupa compasiune. Nu are nevoie de toleranta, dar geme dupa acceptare. Nu are nevoie de ajutor, dar doreste sa fie de folos; sa fie observat, criticat, sa fie ca ceilalti. Nu are pretentia sa fie pus in randul celorlalti, in locul care nu i se potriveste. Niciun orb nu va pretinde sa fie sofer, niciun olog sa joace fotbal, niciun mut sa cante in orchestra, insa toti vor avea dorinta de a nu fi discriminati atunci cand pot face ceva.

Nu cer decat sa fiu, sa exist, dar nu eu… orbul…, mutul…, handicapatul…, ci eu… omul. Persoana cu dizabilitati nu este un cersetor. Cersetorul spera sa primeasca de la oamenii milostivi. Isi calca pe demnitate si se declara o victima; o victima ce are nevoie de o mana intinsa si generoasa. Pentru Numele lui Dumnezeu, nu faceti dintr-o persoana cu dizabilitati un cersetor! Aceasta comparatie este jignitoare... Persoana cu dizabilitati este un om cu ratiune, cu sentimente, cu vointa, cu demnitate; iubeste si dispretuieste. „Nu cer mila, cer sa fiu tratat ca un om. Scuza-ma, nu cer, afirm! Astfel, poate vei intelege… ca sunt om!”